Cine este preșcolarul

Preşcolaritatea poate fi considerată trecerea de la stadiul de „bebeluş” la copilăria propriu-zisă. Copilul între 3 şi 6,7 ani descoperă pe zi ce trece cât de multe lucruri este capabil să facă: să mânânce singur, să se caţere, să alerge, să sară într-un picior, să arunce şi să prindă mingea, să asambleze bucăţi mici într-un întreg, să deseneze, să ajungă la întrerupător etc. Chiar dacă ritmul de creştere este încetinit faţă de perioada anterioară, în această perioadă apar importante progrese în coordonarea motorie, în dezvoltarea musculaturii şi întărirea oaselor. Pentru că pot realiza multe sarcini, copiii preşcolari îşi supraestimează capacităţile şi au un sentiment accentuat de competenţă şi independenţă. Sunt foarte energici şi nu diferenţiază între ceea ce pot face cu adevărat şi ceea ce cred şi îşi doresc să facă, motiv pentru care deseori se ceartă cu adulţii.

Încet, încet copilul descoperă cât de mare este lumea în care trăieşte şi fiind foarte curios adresează celor din jur nenumărate întrebări care uneori pot fi sâcâitoare pentru adult, mai ales atunci când acesta se află în dificultatea de a formula un răspuns pe înţelesul copilului. La 3, 4 ani copiii îşi ştiu numele, vârsta, recunosc animalele, părţile corpului, culorile, ca mai târziu spre 5, 6 ani să descrie caracteristicile unui obiect, să deseneze persoane sau lucruri, să enumere zilele săptămânii, să redea poveştile auzite sau să descrie ce au făcut într-o zi şi să numere, să recunoască litere sau chiar să scrie şi să socotească.

Gândirea preoperaţională le limitează capacitatea de înţelegere şi îi îndeamnă să se raporteze la obiecte concrete, prezente fizic. Preşcolarii sunt egocentrici, crezând că toţi simt şi gândesc ca şi ei, ceea ce îi determină să le fie uneori imposibil să înţeleagă că există şi alt punct de vedere. Au tendinţa de a interpreta greşit comportamentul altora şi de a se comporta nepotrivit în unele situaţii.

Au emoţii puternice şi imediate solicitărilor externe, însă pentru că nu ştiu să spună ceea ce simt, îşi exprimă deseori emoţiile comportamental (îşi îmbrăţişează apropiaţii când sunt bucuroşi, ţipă sau aruncă obiecte dacă sunt furioşi, se ascund când simt ruşine etc). Pentru că îşi lărgesc universul în care se mişcă şi acţionează şi încep să cunoască tot mai multe persoane, experimentează uneori sentimente de teamă, îngrijorare, neîncredere sau chiar suspiciune.

Pentru că se dezvoltă imaginaţia, în mintea copilului totul e posibil, apărând astfel teama de fiinţe imaginare şi coşmaruri cu acestea. Frica specifică vârstei este cea de a rămâne singur sau de a fi părăsit de părinţii lui. Uneori resimte gelozie faţă de părinţi şi încearcă să atragă atenţia comportându-se neadecvat. Imită comportamentul celor mai mari şi se joacă foarte mult „de-a adultul”. Se lasă uşor distrat şi îi place mult să râdă însă poate foarte repede să treacă la nemulţumire, supărare sau chiar crize de furie dacă lucrurile nu se mai întâmplă după placul lui. În ceea ce fac pot fi impulsivi, pripiţi sau lipsiţi de perseverenţă. Caută tot mai mult compania covârstnicilor, reuşeşte să împartă jucării cu ei şi începe să înţeleagă şi să respecte regulile unui joc. Îşi face prieteni imaginari, cu care poate purta deseori discuţii, ceea ce nu trebuie să îi îngrijoreze pe părinţi. Spune „minciuni” despre ceva ce i s-a întâmplat, începe să ascundă fapte sau să fure diverse obiecte.

Îi place să câştige şi suferă când pierde la jocuri sau greşeşte, îndatorirea adultului fiind să-l înveţe să reducă sentimentul de tristeţe, descurajare şi revoltă în aceste situaţii.

Părinţii au un rol deosebit de important în această perioadă pentru că modul în care îşi educă copiii îşi va pune amprenta asupra dezvoltării lor ulterioare. Astfel, dacă părinţii sunt hiperprotectori copiii vor dezvolta o anumită dependenţă faţă de aceştia şi vor experienţia mai târziu anxietatea. De asemenea, dacă părinţii vor fi foarte uşor influenţaţi, permiţându-le orice copiilor, aceştia vor deveni încăpăţânaţi şi vor crede că totul li se cuvine, iar în caz contrar micuţii vor avea accese de furie, pot deveni agresivi şi autoritari.
Bolile mai frecvente ale acestei perioade duc la creşterea imunităţii, dar chiar mai mult decât atât, par a avea şi efecte benefice în registrul emoţional şi cognitiv. În primul rând, ele atrag atenţia copilului asupra diferitelor sale stări şi senzaţii, făcându-l să îşi conştientizeze mai mult sinele fizic. De asemenea, boala îl învaţă pe copil cum să îi facă faţă, dezvoltând în acest fel un sentiment de competenţă. În cazul unei boli contagioase care se răspândeşte la cei apropiaţi, copilul are şansa de a observa cum fraţii, prietenii sau chiar părinţii trec prin experienţe similare cu ale sale – un exerciţiu util de dezvoltare a empatiei.