Cine ne învață cum să ne creștem copiii?

În societatea modernă există anumite standarde stabilite atât la nivel global cât şi local, care definesc calitatea vieţii secolului XXI. Suntem îndemnaţi să învăţăm bine în şcoală, să participăm la olimpiade, să ne alegem o facultate care să ne asigure pe viitor un venit substanţial, să ne găsim perechea şi să ne aşezăm la casa noastră, pe care la un moment dat să o însufleţim cu copii. Acesta este un parcurs natural şi normal al majorităţii oamenilor de câteva decade încoace, este un itinerariu care asigură stabilitate şi cere perseverenţă, dar al cărui cusur constă, în opinia mea, în faptul că scenariul se termină brusc în punctul corespunzător venirii pe lume a copiilor. Nu ni se spun foarte multe lucruri, în tinereţe, despre ce se întâmplă după ce te-ai aşezat la casa ta şi ai făcut primul copil. Realitatea acestui moment aduce cu sine mari schimbări şi noi dileme în viaţa cuplului aflat aici.

Cei doi proaspeţi părinţi descoperă brusc faptul că de la apariţia copilului schimbările din vieţile lor nu mai contenesc şi realizează că acest tăvălug de necunoscute va continua să se rostogolească ani buni de acum înainte: copilul le va dărui multe bucurii cu fiecare râs zglobiu sau mişcare din picioruşe, dar simpla lui creştere implică nopţi albe, plânsete, disponibilitate absolută, nesiguranţă, neputinţă uneori, provocări şi praguri de depăşit la nesfârşit, parcă…Timpul trece repede în acest ritm şi fără să îşi dea bine seama copilul a trecut de la gângureli, la primele cuvinte, la afirmaţii asumate şi la întrebări care aşteaptă răspuns chiar în momentul în care au fost puse.

Personalitatea copilului se conturează cu paşi mari la vârste mici, mai ales că pragurile sociale pe care le trec, cum ar fi mersul la grădiniţă sau prima zi de şcoală, împing spre o anume maturizare, bazată pe dezvoltarea biologică, dar care nu ţine neapărat cont şi de dezvoltarea emoţională particulară a copiilor. Părinţii sau adulţii care însoţesc şi sprijină copilul în dezvoltarea sa observă puterea cu care acesta absoarbe informaţiile care îi ajung în arie şi felul în care îşi încorporează atitudinile celor din jur, transformându-se el însuşi în funcţie de context şi stare. Aceste observaţii imediate conduc la întrebari ca şi  Cum se educă un copil?, Care e cea mai bună educaţie pe care i-o putem oferi în familie?, Ce fel de om va fi copilul nostru?, Cum îi va influenţa viitorul ceea ce vede, aude sau simte acum?.

S-a scris multă lectură de specialitate pe această temă a educaţiei, s-au făcut emisiuni şi  s-au ţinut cursuri, însă probabil că nimeni nu îi poate învăţa punctual pe cei doi părinţi, despre care vorbeam mai sus, cum să îşi crească copilul pentru ca acesta să fie  fericit, împlinit şi în bunăstare generală. Ceea ce consider ca fiind cea mai potrivită variantă e documentarea continuă şi alegerea acelor tactici, tehnici şi teorii ale educaţiei care se potrivesc cel mai bine familiei în cauză.

Ca o punere în temă, voi prezenta acum în câteva cuvinte, care sunt direcţiile adoptate în domeniul educaţiei şi a parenting-ului în zilele noastre.

Cei care studiază copiii şi profesează în această arie au remarcat  o modificare semnificativă în comportamentul şi abilităţile noilor generaţii. Ceea ce funcţiona până acum câţiva ani, pare să nu mai aibă acelaşi impact: educaţia coercitivă pierde teren în faţa copilului care absoarbe nonşalant un volum uriaş de informaţii în fiecare clipă, dobândindu-şi astfel, de la vârste tot mai mici, acurateţe în gândire, deducţie logică şi putere de decizie.

Vestea bună e că în acest impas ideologic în ceea ce priveşte copilul, de la naştere şi însoţind fiecare etapă a creşterii lui, a apărut o nouă paradigmă a relaţiei părinte-copil care mută accentul de pe controlul coercitiv pe contactul afectiv şi real cu copiii noştri.

În mai multe colţuri ale lumii, printre care şi în România, au început să încolţească aceste noi forme de abordare a relaţiei dintre părinţi şi copii, care mizează pe contact autentic şi transparenţă emoţională, atitudini care eliberează frustrările, furiile şi supărările fără ca nimeni să nu fie umilit, pedepsit sau rănit, fără ca stima de sine să fie ştirbită ci, din contră, întărită prin libertatea de expresie.

Reluând, în concluzie, întrebarea: Cine ne învaţă să ne creştem copiii? nu ofer nici de această dată un răspuns, ci doar subliniez faptul că experienţa prin care trece un om ca părinte nu poate fi încastrată în nişte marje prestabilite, nimeni nu poate fi etichetat ca părinte bun sau părinte rău, şi niciunde nu s-a scris vreun Îndreptar universal valabil pentru creşterea copiilor. În schimb, cred că a venit vremea să schimbăm din nou ochelarii prin care vedem lumea, cei vechi nu se mai potrivesc nevoilor actuale şi generează astfel un constant disconfort, frică şi epuizare.  Astfel “echipaţi” cu minţi deschise şi curiozitate, poate că vom reuşi să ne apropiem mai tare de copiii care nu mai sunt ai noştri, sunt atât ai lor înşişi cât şi ai zilei de mâine.

Pentru că informarea este un pas important înspre o educaţie sănătoasă, e confortabil să ştim că există în lume mulţi psihologi, pediatrii, consilieri, pedagogi şi specialişti în parenting, care sprijină această nouă filosofie a educaţiei bazată pe importanţa ataşamentului emoţional în dezvoltarea personală, conform căreia legăturile afective formate în copilărie influenţează omul pe toată durata vieţii sale. Dintre cei care au dat startul acestui curent sunt Robin Grill,  Aletha Solter , Lawrence J. Cohen, iar articole în limba română puteţi citi aici: attachmentparenting.ro.

Larisa Cherechianu