De ce nu îmi mai trimit copilul să se liniștească singur și nu îl trimit la colț?

În urmă cu câțiva ani, îmi spuneam că atunci cand voi avea copii, îmi doresc ca aceștia să fie independenți, așa că mi se părea normal să îmi propun să „îi învăț să se liniștească singuri” în orice situație.

Anii au trecut, a venit Ana în familia noastră. Toate au mers ușor până când ea a început crizele de furie specifice vârstei între 2-4 ani.

Ana deja recunoștea la ea și la ceilalți furia, o și verbaliza și știa și să inspire adânc pentru a se calma. Avea vreo 2 ani și jumătate când auzindu-l pe bunicul înjurând la volan pentru că l-a prins radarul, i-a spus „Dede, respiră!”

Când s-a născut și fratiorul ei, ea avea 2,7 ani, lucrurile s-au complicat, pentru că e mai greu și să alăptezi noaptea și să ții în brațe un copil furios și gelos care urlă ca vrea DOAR cu mama, ACUM!!

Știți voi că în aceste momente intense discuțiile și compromisurile din partea copilașilor, nu își au locul. Așa că, degeaba încercam eu să îi propun „hai aici lângă mine încă 5 minute, după care vin cu tine” pentru că, pentru ea, nu era destul. Voia cu mama, acum și punct! Simțind că nu o pot îmbuna nicicum și devenind obosită și sătulă de atâta plâns (pentru că plânsul nu prea e ușor de dus) am început (având activat modelul de adult atotștiutor și lipsit de empatie) să îi spun fetei mele cu obrajii uzi de lacrimi și ochii umflați de nesomn să „înțeleagă că asta e situația, acum alăptez pentru că el are nevoie de lăpticul acesta, așa cum o alăptasem și pe ea, să respire adânc, să meargă în camera ei să se liniștească și să se întoarcă la mine când e calmă. Când termin cu alăptatul, voi putea merge și eu la ea, până atunci nu!”

Uneori mergea și plângea în camera ei, alteori îmi urla „Nu sunt furioasă și nu am nevoie să mă liniștesc!”, alteori stătea în ușă și plângea „Când vine mama mea la mine?!” fără să mai audă nimic din vorbele mele de adult depășit de situație. Mi-a luat 2 luni ca să mă prind că NU FUNCȚIONEAZĂ această abordare. O luam de la zero de fiecare dată. Intensitatea era aceeași, suferința era aceeași.

Ce cred eu că greșeam? Nu eram empatică cu ea și cu nevoia ei de iubire, acceptare și conectare, puneam mai presus nevoia mea de a fi lângă cel mic, de liniște, de acceptare, de a fi înțeleasă.

Am învățat alături de copiii mei că atunci când dai copilului ocazia să se elibereze de toate frustrările și emoțiile negative, ai câteva zile, chiar saptămâni un copil empatic, înțelegător, atent și când nu faci aceasta ai zile și săptămâni de smiorcăială continuă.

De ce nu îmi mai trimit copilul să se liniștească singur?

1. Pentru că în spatele ORICĂRUI comportament „neplăcut” stă o nevoie bine ascunsă. Ipoteza conform căreia copiii plâng din nimic și că nu au motive de plâns nu mai sta în picioare pentru mine. Poate fi o nevoie de conectare, de a fi înțeles, a fi acceptat, a se simți important, a fi respectat etc.

2. Pentru că atunci când eu am o problemă și mă cert cu cineva, vreau sa fiu ascultată și nu trimisă în camera mea.

3. Pentru că dacă s-a ajuns la a manifesta această emoție atât de puternic, înseamnă că în spatele ei stă o „problema mare” pentru fetița mea, din punctul ei de vedere, și vreau să știe că eu o voi asculta indiferent ce problemă are.

4. Pentru că vreau să știe că aceste stări sunt normale și că trec.

5. Pentru că vreau să știe că familia este un loc sigur în care poți să fii tu, așa cum poți să fii într-un anumit moment, că ești acceptat și iubit, că ești valoros și important.

6. Pentru că dacă ea poate să îmi arate mie această fața a ei, înseamnă că are încredere în mine că o pot ajuta.

7. Pentru că, dacă eu am o problemă cu a o auzi că plânge, acesta este un indiciu că eu am de lucru aici, poate că „nu suport plânsul” sau că „trebuie să fiu ascultată” sau ca „mă tem că nu sunt o mamă bună dacă al meu copil se crizează” sau că…

8. Pentru că e sănătos să spui ce simți și ce crezi.

9. Pentru că o ajut să depășească momentul acesta prin a fi alături de ea chiar dacă strigă, lovește, fuge, urlă, plânge, spune că vrea să plec și mă împinge.

10. Pentru că acum o pot lua ușor în brațe, dar pe când va avea 15 ani poate că nu va mai merge asta întotdeauna.

11. Pentru că dacă o rușinez sau o fac să se simtă vinovată în legătură cu emoțiile ei și o și trimit la colț, o învăț să se judece și să se critice că nu trebuie să fie furioasă, că merită să fie certată, că nu e bună/demnă de iubire dacă e furioasă și TOTUL se complică și mai mult. Vocea mea exterioară devine vocea ei interioară. Acest comportament de a face pe cineva să se simtă rușinat sau vinovat în legătură cu starea lui, dăunează foarte mult și e nevoie să învățăm să facem lucrurile altfel!

12. Pentru că vreau să știe că toți oamenii sunt buni în esența lor, și sunt doar momente în care facem lucruri neplăcute pentru că avem „o supărare undeva” și că toate se vindecă cu iubire.

13. Pentru că atunci când totul trece, eu am parte de pupici și îmbrățișări, eu îi văd dragostea și lumina în ochișorii umezi, mie îmi zâmbește și chicotim împreună.

14. Pentru că acesta e modul în care copiii ne spun despre ce anume au nevoie să învețe. Nu va veni la mine când e calmă să îmi spună „mami, te rog învață-mă să îmi gestionez furia/timiditatea/etc. ” ci imi va arata asta. Copiii transpun ceea ce simt în modul în care se comportă.

OK, și atunci ce e de făcut?

• identifică și recunoaște momentul, e posibil ca aparent din cauza unui lucru minor să se declanșeze o adevărată criză de furie, aceasta e doar picătura care “i-a umplut” paharul
• fă puțin haz în mintea ta de situație “Se apropie trenul, să ne pregătim bagajul!” (bagajul constă în empatie, înțelegere, calm, iubire), vei parcurge mai ușor tot
• respiră adânc pentru că nu e nimic personal și: nu e despre tine!! (copilul nu îți face ȚIE toate astea, el nu trebuie să se liniștească pentru ca TU să fii ok! Tu ești adultul, e nevoie ca TU să fii calm, pentru ca el să fie ok ulterior)
• spune-ți: “Copilul meu are acum nevoie de mine.”
• ia-l în brațe și mergeți într-un loc mai retras, în cazul în care erați într-o încăpere cu mai multe persoane
• apropie-te și reflectă-i sentimentele, spune-i ce vezi:“Ooo draga mea/dragul meu, văd că ți-e tare greu acum, te simți tare furios și trist, e în regulă. Vrei să construiești ferma și nu reușești. E frustrant, știu.”
• poate va spune “nu am nimic, nu sunt furios” și le va trânti mai tare sau va spune “daa!!” și își va da drumul la hohote – în cazul doi ești norocos, se descarcă și trece, pentru prima varianta mai e nevoie de puțin timp 🙂
• dacă trântește, lovește, iei o pernă și spui “știu că ești furios, uite, lovește aici cât poți de tare!”, dacă vrea să muște îi dai un măr sau ceva din care poate mușca, e bine ca furia să iasă afară, dar nu e în regulă să lovească pe altcineva sau să strice tot în jur
• totul poate fi ca un joc de ping-pong, îți spune să pleci, dar, dacă te îndepartezi puțin strigă să vii înapoi sau fuge după tine, când te-ai apropiat din nou, te lovește sau îți zice iar să pleci, ambivalența aceasta e normală (și nu e cazul să urli cât poți “hotărăște-te că nu mai știu ce vrei!”) – are nevoie de conectare, are nevoie sa fii acolo pentru ea/el dar nu știe ce să facă cu atâta furie, așa că oscilează. Aici este o linie foarte fină între a face ce cere și doar a rămâne aproape de el. E nevoie să rămâi empatic și deschis și să sesizezi cât de aproape de el să stai, dacă să îl iei în brațe sau nu (de obicei, atunci când sunt luați în brațe  se zbat puțin apoi se cufundă într-un plâns puternic de descărcare, dar dacă sunt mai măricei, sunt mult mai vehemenți cu spațiul lor și în a nu fi luați în brațe), însă este important să nu îi lași singuri în cameră, chiar dacă cer asta. Au nevoie să vadă și să știe că ești alături de ei și nu îi părăsești.
• se poate să aibă tot felul de cerințe absolutiste “vreau ciocolată acum”, “vreau ca pisica să ….”, “vreau altă jucărie acum”, poți să cazi în capcana de a crede că ele reprezintă sursa furiei lui și că, dacă vei împlini aceste dorințe, copilul se va calma și totul este ok. Însă amintește-ți că nu e vorba doar de a se calma în această situație, ci de a-l sprijini în a învăța cum să facă față acestor momente. Furia este și ea parte din viața noastră și e mai păcătoasă neexprimată decât exprimată. Poți să îi spui: “te aud, acum nu voi putea să îți dau…dar sunt aici pentru tine“, va izbucni mai tare, dar e ok!
• dacă are nevoie de o batistă, nu i-o da spunând “șterge-ți lacrimile și gata cu asta!”, în felul acesta îi transmiți că nu e ok să plângă sau să își manifeste emoțiile
• poate dura totul 15 minute sau 2 ore, veți fi obosiți la final, dar vei avea un copil pupăcios și eliberat care a trăit faptul că e ok să fii furios uneori, că totul trece și că mama/tata/.. pot fi lângă el când are nevoie.

La noi, acum începe Rafa crizele de furie și Ana aduce alte provocări. Încet, încet, construim o lume mai bună pentru ei și pentru noi! 🙂 Și ce bine e că acești copii ne deschid calea, mintea și sufletul!!

Teodora Duță

Teodora este mama Anei de 5 ani și a lui Rafael de 2 ani și 3 luni, este psiholog și se ocupă de programul Căsuța de Joacă și alte proiecte Pro Cariere.