În oglindă

            Dacă ai gândit vreodată una dintre afirmaţiile de mai sus şi mai ales dacă le-ai gândit de mai multe ori, este un semn că ai o stimă de sine scăzută. Dar oare în ce constă stima de sine, despre care auzim că se vorbeşte atât de mult în ultima vreme?

                  Stima de sine pleacă de la imaginea de sine. Aceasta presupune a-ţi cunoaşte calităţile, aptitudinile, valorile morale (trăsături psihice), abilităţile fizice (trăsături fizice) şi a fi conştient de modul în care te comporţi cu ceilalţi. Pe lângă acestea, imaginea de sine este completată de  opiniile altor persoane cu privire la felul tău de a fi şi compararea cu alţi indivizi. Ar fi de dorit ca felul în care ne caracterizăm să fie realist, însă de multe ori avem tendinţa de a fi ori prea indulgenţi, ori prea critici cu noi înşine. Modul în care “ne vedem”, percepţia noastră, este distorsionată de modul în care interpretăm situaţiile de zi cu zi.

În afară de această imagine de sine (eul actual), avem în mintea noastră şi o altă imagine, “eul ideal”, care se referă la cum am dori să devenim. De multe ori ne imaginăm cum am fi dorit să reacţionăm în anumite situaţii, sau cum ne-ar plăcea să ne comportăm cu unii indivizi, însă aceste gânduri rămân la nivel de proiecţie. Comparaţia dintre cele două imagini – reală şi ideală rezultă în stima de sine. Dacă există o discrepanţă foarte mare între cum eşti (eul actual) şi cum ţi-ai dori să fii (eul ideal), aceasta ar putea cauza frustrare, anxietate, furie, depresie şi o stimă de sine scăzută, deoarece “NU sunt aşa cum mi-ar place sa fiu!”. Atunci când această idee se regăseşte adânc în mintea noastră, tindem să vedem doar defectele noastre, ceea ce nu facem bine şi să ne comparăm cu alte persoane care au calităţile pe care noi am dori să le avem. Aşadar, stima de sine reprezintă modul în care ne vedem şi ne evaluăm pe noi înşine în raport cu aşteptările pe care le avem de la noi şi în raport cu ceilalţi, şi este direct proporţională cu valorea pe care ne-o atribuim.

                Până acum câţiva ani conceptul de stimă de sine era foarte popular, a fost studiat de mulţi cercetători, s-au scris multe articole care dezbat acest subiect. În urma cercetărilor realizate a fost surprins un alt aspect, la fel de important, şi anume  acceptarea  necondiţionată de sine.  Acest concept a fost introdus în psihologie de terapia raţional-emotivă şi reprezintă acceptarea şi iubirea propriei persoane fără nicio condiţie, pur şi simplu să te iubeşti aşa cum eşti!  Acest lucru nu înseamnă să nu avem nicio dorinţă de a ne perfecţiona, de a deveni mai buni în ceva. E bine să ne dorim mai mult, dar avem nevoie de a ne iubi aşa cum suntem, chiar dacă nu reuşim să atingem mereu ceea ce ne propunem. Oamenii care nu se acceptă aşa cum sunt mereu nemulţumiţi de ei, nu reuşesc să accepte nici alte persoane şi vor avea greutăţi în a se schimba. Dacă nu accepţi realitatea, cum ai putea să o schimbi?

Avem o singură cale spre a avea o stimă de sine ridicată şi un echilibru emoţional: acceptarea de sine.

“(…) cu cât nivelul respectului de sine este mai înalt, cu atât îi vom trata pe ceilalţi cu mai mult respect, mai multă bunătate şi generozitate. Oamenii care nu experimentează dragostea de sine au puţină sau chiar deloc capacitate de a-i iubi pe alţii.” – Nathaniel Branden

SFAT: Pentru acceptarea necondiţionată de sine găseşte enunţuri pe care să le repeţi de mai multe ori zilnic, ele te vor ajuta să ai o imagine mai realistă despre tine . Poţi spune de exemplu: Pot accepta diferite feluri de a fi, pot accepta fiecare om aşa cum este şi mă accept pe mine aşa cum sunt fără prejudecăţi. Mă respect şi îi respect şi pe ceilalţi oameni.  Mă simt bine în pielea mea.  Am încredere în mine, pot începe lucruri noi cu curaj. Sunt fericit şi sănătos.

Eva Bodo,

psiholog